Bunicabatemuntii

Gosaikunda, Nepal – Lacul Sacru al Himalayei și Traseul de Trekking

noiembrie 21, 2025

Legenda lui Shiva și nașterea lacului Gosaikunda

Se spune că, în vremuri mitice, când lumea era amenințată de otravă, zeul Shiva a băut otrava cosmică pentru a salva universul. Arsurile din gât i-au fost însă de nesuportat, iar el s-a retras în Himalaya, căutând răcoare. Aici, pe crestele înalte, a lovit stânca cu tridentul său, trishula, iar din piatră a izvorât apă limpede și rece. Așa s-a născut lacul Gosaikunda, iar apele sale au rămas sfinte până astăzi. Localnicii spun că, dacă privești atent în adâncul lacului într-o zi senină, poți zări reflexia tridentului lui Shiva odihnindu-se sub ape.

Prima întâlnire cu lacul Gosaikunda

Am ajuns într-o zi senină pe malul lacului Gosaikunda, la 4.300 m altitudine, și am pășit printre pietrele limpezi, privind adâncul apelor cristaline. Nu am zărit tridentul lui Shiva. Poate că nu eram încă pregătită, poate că raul de altitudine îmi tulbura vederea, poate că magia locului are nevoie de răbdare.

Drumul până aici a fost o călătorie în sine, o suită de încercări și revelații. Primele trei zile au însemnat urcuș susținut și primele întâlniri cu satele și oamenii muntelui. Am pătruns în păduri dense de rhododendron, pini și fagi, o junglă plină de insecte și păsări ce păreau să-ți șoptească povești. Lipitorile, multe și mici, au reușit să se strecoare sub pantaloni și chiar în bocanci 😬.

Prima zi a însemnat un urcuș de 1.600 m, iar seara am ajuns la un lodge pe la 2.200 m. Apoi, am continuat sperând să urcăm până la 3.400 m, dar eram obosiți și ne-am oprit în satul Kutumsang, din Provincia Bagmati.

Satul Kutumsang și tradițiile Tamang

Satul este locuit preponderent de etnia Tamang, care păstrează tradiții budiste tibetane. Cazarea se face în lodge-uri sau guest house-uri simple, cu pat curat, duș și mâncare caldă. Aproape fiecare casă oferă ospitalitate, iar comunitatea locală, susținută de inițiative de agroturism și eco-agricultură, își păstrează legătura cu locurile natale.

Am zărit două chortenuri mici, vopsite cu var alb, semne discrete ale credinței și ritualurilor budiste. Probabil că în interior se aflau roți de rugăciune, dar în exterior nu am văzut niciuna.

Urcarea spre Thadepati și panorama Langtang Himal

În dimineața următoare ne-am continuat urcușul, am părăsit satul și am urcat până la Thadepati, la 3.600 m altitudine. A fost o urcare lungă și grea, mai ales că am trecut de 3.000 m și aerul a început să se rarefieze. Thadepati înseamnă „locul dintre creste” sau „locul înalt”, deoarece se afla pe o creastă înaltă între văile râurilor Melamchi și Gosaikunda Khola.

De aici se deschid panorame spectaculoase asupra lanțului Langtang Himal, iar în zilele senine se pot vedea vârfuri ca Dorje Lakpa (6.966 m), Gaurishankar (7.134 m) și chiar Annapurna în depărtare. Am văzut aceste vârfuri doar a doua zi, dimineața, când cerul este mai limpede. De obicei, prima parte a zilei era senină și clară, cu vedere până în depărtare pe unii dintre uriașii Himalayei. Începând cu orele prânzului, vârfurile îmbrăcau căciulițe albe de nori și se ascundeau vederii.

Sunt câteva lodge-uri unde turiștii se pot caza în Thadepati, iar noi am stat într-unul dintre ele, așezat foarte pitoresc pe creastă. Condițiile de cazare au fost acceptabile pentru altitudinea și locul unde ne aflam, iar mâncarea — dhal bat, paste, orez, omlete — cam aceeași peste tot. Oricum, pofta de mâncare începea să scadă pe măsură ce altitudinea creștea.

Traseul până la Phedi

Traseul până la Phedi, următoarea noastră oprire, a fost deosebit de frumos, cu păduri de rhododendron și bambus, cu vederi spre lanțul Langtang, cu multe cascade și ape pe care le-am traversat. Pe drumul spre lacurile sfinte Gosaikunda, Phedi a fost ultima oprire.

„Phedi” este un nume des întâlnit în Nepal, pentru că, în limba nepaleză, „phedi” înseamnă „la poale”, „la baza muntelui” (locul de unde începe o urcare mare, de obicei spre un pas de munte). De aceea, există mai multe Phedi-uri, fiecare legat de altă trecătoare. Noi ne-am oprit la Gosaikunda Phedi, aflat înainte de urcarea finală spre Pasul Lauribina (Lauribina Pass), la altitudinea de aproximativ 3.630–3.700 m.

Este un mic popas montan cu câteva lodge-uri, ultimul loc de cazare înainte de urcarea abruptă spre lacurile sacre Gosaikunda (4.380 m). Zona este considerată sacră pentru hinduși, fiind asociată cu legenda lui Shiva, care, potrivit mitului, a lovit muntele cu tridentul (trishul) și a creat lacul Gosaikunda pentru a bea apă după ce a băut otrava cosmică. Un astfel de trident se află chiar în fața lodge-ului unde am fost cazați.

La Phedi e un amestec de tăcere și așteptare — locul în care mulți trekkers se opresc pentru aclimatizare sau pentru a se odihni înainte de ultima urcare. Noaptea e rece, iar dimineața se aud clopoțeii animalelor și vântul care anunță ziua grea ce urmează.

Ultima urcare spre Pasul Lauribina

De la Phedi a urmat, pentru mine, cea mai solicitantă parte a traseului, cea în care am urcat 1.000 m până în Pasul Lauribina, la 4.610 m. Drumul urcă abrupt i, pe o potecă stâncoasă, care șerpuiește printre pajiști alpine, bolovani cenușii și firicele de zăpadă ce persistă tot anul.

Lauribina La nu e doar o trecătoare montană. Numele „Lauribina” vine din sanscrită și se traduce aproximativ prin „fără toiag” — există o veche legendă conform căreia cine ajunge la acest pas nu mai are nevoie de baston, pentru că zeul Shiva îi poartă de grijă. Nu am avut nevoie de baston, m-am bucurat de zăpada găsită în trecătoare și, mai ales, că am reușit să ajung. A fost greu să mă lupt cu altitudinea, să mă mobilizez și să urc. Dar când am ajuns sus, parcă mi-a trecut toată oboseala și tot răul de altitudine.

Sus ne-a așteptat o priveliște de zile mari: Vârful Manaslu, lanțul Annapurna și alte vârfuri mai „mititele”. Lauribina La e genul de loc unde nu doar corpul urcă, ci și mintea — o trecătoare care marchează o graniță între două lumi: pădurea verde și umedă dinspre Helambu și pustiul înalt, de piatră și lumină, al Gosaikundei. Acolo simți o senzație de purificare, ca și cum vântul rece ar spăla toate gândurile grele.

Tradiția spune că în apropiere de pas se află o piatră sacră a lui Shiva, iar lacurile Gosaikunda de dincolo au fost create chiar de el. De aceea, în fiecare an, în timpul festivalului Janai Purnima (august), sute de pelerini hinduși urcă până aici desculți sau sprijiniți în tridente, pentru a se purifica în apele sfinte. Steagurile de rugăciune flutură pe vânt, iar drumeții adesea lasă câte o piatră pe grămăjoarele de la vârf — o ofrandă tăcută pentru noroc și protecție.

Lacurile sacre Gosaikunda și împrejurimile

Coborârea spre lacuri este abruptă, dar fascinantă: turcoazul apei strălucește între stânci negre și pete de zăpadă. În centrul amfiteatrului de stânci se află Gosaikunda, iar în jur, alte lacuri glaciare — Bhairav Kunda, Saraswati Kunda, Surya Kunda — par oglinzi răspândite de zei. Lacul, de origine glaciară, este alimentat de topirea zăpezilor și ghețarilor, are 4.310 m altitudine, 13 ha suprafață și circa 40 m adâncime.

Pe malul sudic se află un templu simplu al lui Shiva, unde localnicii aduc ofrande și aprind lumânări. Totul este plin de simboluri: tridente înfipte în stânci, steaguri de rugăciune, chortenuri de piatră și flori uscate. Vântul poartă miros de tămâie și sunet de clopoței, adus de micile altare.

Experiența personală la Gosaikunda

Am stat două nopți la un lodge deasupra lacului, simțind cel mai acut raul de altitudine. Două zile în care timpul părea să curgă mai lent, iar aerul subțire purifica gândurile. Coborârea care a urmat a fost ușoară în comparație cu urcușul, și treptat totul a trecut.

Privind lacul în ultima dimineață, am simțit că efortul urcușului și aerul subțire nu au fost în van. Gosaikunda nu este doar un loc, ci o experiență: un spațiu în care natura, legenda și sufletul uman se întâlnesc. Apele sfinte ale lacului par să adune toate poveștile munților, iar fiecare val de vânt și fiecare reflexie în apă te fac să înțelegi că aici, la peste 4.300 m, timpul curge altfel — mai lent, mai pur, mai adânc.

Gosaikunda rămâne un loc unde legenda și realitatea se împletesc, unde urcușul greu se răsplătește cu priveliști care îți taie răsuflarea și unde fiecare pas te apropie puțin mai mult de tine însuți.
Trei săptămâni în Nepal

noiembrie 21, 2025

Planuri răsturnate, altitudini peste 4.600 m și 144 km de mers prin Himalaya – trei săptămâni în care am descoperit cât pot duce cu adevărat.

Un cadou pe care mi l-am făcut singură, cu ocazia unei vârste – să-i spunem – rotunde. Un vis vechi, încăpățânat, care tot bătea în geam de ani de zile și cerea, în sfârșit, să fie împlinit: să văd cu ochii mei o parte din cei mai înalți munți ai lumii.

Am spus repede că merg la invitația lui Marian Anghel, de la Rucksack Mountain Guides, chiar abia așteptam să posteze expediția pe site.

Pregătirile au început cu luni înainte: bilete, asigurări, suplimente, vitamine, haine tehnice. Iar deasupra tuturor, antrenamentele. Ore lungi de înot, cycling, alergare, forță și drumeții ori de câte ori se ivea ocazia. Știam prea bine că în Himalaya nu te duci nepregătit.

Când am pășit în aeroportul Otopeni, cu un duffel bag de 28 de kilograme și un rucsac în spate, am simțit că aventura începe cu adevărat. Zborul cu Qatar Airways a fost o mică răsfățare înaintea furtunii: vin bun, mâncare gustoasă, liniște.

După nouă ore de zbor și o escală de aproape patru ore la Doha, am aterizat în Kathmandu. Când am coborât din avion, m-a izbit căldura umedă – de parcă aerul se înfășura în jurul meu, revendicându-mă. Prima senzație: orașul mă întâmpina în felul lui, direct, fără timiditate.

Nici nu apuci să respiri bine și intri într-un alt ritm: în Nepal ești controlat chiar și când cobori din avion. Apoi am așteptat mai bine de o jumătate de oră bagajul, privind valizele plimbându-se leneș pe bandă, în timp ce nerăbdarea creștea în mine.

La ieșirea din aeroport, forfota era deja alta. Șoferi, ghizi și însoțitori cu cartoane în mâini, nume strigate, voci amestecate, priviri curioase. O lume pestriță care te absoarbe pe loc.

La sosirea în Kathmandu

Drumul spre hotel a fost surprinzător de liber. Am aflat curând de ce: era festivalul Dashain, iar orașul respira altfel, mai tihnit, mai cald.

Seara am făcut primii pași prin Thamel – cartierul turiștilor. Străduțe înguste și colorate, magazine îngrămădite unul în altul, luminițe, mirosuri orientale, oameni din toate colțurile lumii. Curățenia? Nu e punctul lor forte, dar nici nu aveam mari așteptări. În schimb, am simțit altceva: că îmi place. Mult. Și asta era tot ce conta.

Kathmandu

Kanchenjunga Base Camp – și schimbarea planurilor

Planul expediției era clar: Kanchenjunga Base Camp. Dar muntele și vremea nu au fost de acord cu noi.

În Nepal plouase zdravăn câteva zile, iar în zona Illam, unde trebuia să ajungem cu mașina, fuseseră alunecări de teren și inundații soldate cu pierderi de vieți. Am mers cu mașina doar până unde drumul fusese luat de ape. De acolo… bagajele în spate și urcare pe un deal noroios și alunecos. Eu, cu aproape 20 kg în spate și încă vreo 7 în față. Floare la ureche!

Sus ne așteptau alte mașini, care ne-au dus până în Illam. Acolo însă ne-a întâmpinat altă surpriză: localitatea era cufundată în întuneric, așa că am mâncat la lumina lumânărilor.

Dimineața – lovitura finală. Nu mai puteam continua drumul. A trebuit să coborâm tot ce urcaserăm, cu tot cu bagaje, și să ne întoarcem spre Bhadrapur, în speranța unui alt traseu de acces.

Opt ore cu mașina, ni s-a spus. Dar în Nepal timpul are altă dimensiune.

Bhadrapur

Spre Illam

Spre Illam

Autostrada care nu există

Drumul spre Bhadrapur – pe așa-zisa autostradă – a fost o aventură în sine, poate cea mai autentică felie de Nepal profund. Drumul era în construcție… de când și până când, nu cred că știe cineva. Cert e că, în afară de maimuțe, vaci și capre, nu am văzut vreun muncitor.

Traficul era însă nebunesc: mașini, microbuze, tuk-tuk-uri, scutere, pietoni care pluteau printre ele cu o naturalețe dezarmantă. Case fragile, aproape lipsite de speranță, se împrăștiau de-a lungul drumului. „Aici chiar trăiesc oameni?”, m-am întrebat. Da. În condiții greu de imaginat.

A fost o experiență intensă. Una dintre acelea care îți schimbă puțin lentila prin care vezi lumea.

După ore bune de mers, am decis să ne întoarcem în Biratnagar – singurul oraș din zonă cu aeroport de unde puteam zbura spre Kathmandu. Biratnagar, aflat la doar doi kilometri de granița cu India, fierbe de viață, dar in stil indian. Am făcut o scurtă plimbare prin oraș și deja eram o atracție. . Proprietarul hotelului ne-a filmat ca pe niște vedete și a postat clipul pe site. Când va mai avea asemenea oaspeți? 😄

Aeroportul… un haos organizat, cu zboruri după un program știut doar de nepalezi. Spre miezul nopții, eram din nou în Kathmandu.

Traseul se schimbase. Urma să plecăm spre Gosaikunda–Langtang, mai prietenos decât Kanchenjunga, dar, speram noi, cel puțin la fel de spectaculos.

Prin Biratnagar

Aeroportul din Biratnagar

13 zile în Himalaya

Au urmat 13 zile pe munte. De la păduri tropicale dense la zăpadă și altitudini de peste 4.600 de metri. M-am confruntat cu rău de altitudine: fața umflată, lipsa apetitului, slăbiciune. Am fost aproape să renunț. Dar nu sunt genul care cedează ușor. Am mers mai departe, pas cu pas. Și am reușit.

Când am urcat din nou la 4.400 de metri, eram complet aclimatizată.

În total am parcurs 144 km și am urcat 9.600 de metri. Am trecut peste pasul Lauribina (4.610 m) și am atins vârful Kyangjin Ri (4.400 m). Dar dincolo de cifre rămâne ceea ce nu se măsoară: tăcerea muntelui, aerul subțire, sentimentul că ești gol și plin în același timp.

Oamenii din satele nepaleze m-au învățat ceva simplu: bucuria nu are nevoie de confort. Poți zâmbi chiar și atunci când viața e grea.

Întoarcerea

Am revenit în Kathmandu după cea mai intensă și nebună experiență rutieră a vieții mele: zeci de kilometri pe un drum asemănător celor forestiere de la noi, dar șerpuind la peste 2.000 de metri, deasupra unor văi adânci. Și pe acolo merg zilnic camioane și autobuze.

Orașul era în sărbătoare când am plecat și tot în sărbătoare l-am regăsit: era Ziua Câinelui, Ziua Luminilor și Noul An Nepal Sambat. Dansuri, tobe, mandale colorate, o energie caldă și vie.

Ce rămâne

Au fost trei săptămâni care mi-au intrat adânc în suflet. M-au făcut să văd altfel lumea, oamenii și, poate, chiar pe mine însămi. Mi-au arătat cât de mică sunt în fața muntelui și cât de puternică pot fi, în același timp.

O experiență pe care n-aș schimba-o pentru nimic și pe care, dacă aș putea, aș retrăi-o oricând.
Pe acoperișul Marii Britanii: Cairngorm și Ben Nevis

septembrie 26, 2025

Am fost pe acoperișul Regatului Unit. Nu e un acoperiș foarte înalt – doar 1344 de metri – dar fiecare pas până acolo se simte. Munții Scoției nu impresionează prin altitudine, ci prin atmosferă: vânturi tăioase, lumini schimbătoare și o natură sălbatică.

Pe acoperișul Marii Britanii: Cairngorm și Ben Nevis

Înainte de Ben Nevis, am urcat pe Cairngorm. Când am aflat că în Scoția există domenii schiabile, am fost surprinsă. Și totuși, există, iar Cairngorm este unul dintre ele. Noi nu am prins zăpadă de schi, dar frigul mușca din obraji, iar ninsorile se mai abăteau uneori peste creste.

Masivul Cairngorm se află în partea central-estică a țării, în Parcul Național Cairngorms – cea mai extinsă arie protejată din Regatul Unit. Vârful Cairn Gorm (1245 m) dă numele masivului și este o destinație clasică, alături de Ben Nevis și Glencoe.

Drumul până acolo, din Fort William, a durat două ore. Dar prin Highlands timpul trece altfel – fiecare curbă îți arată o nouă priveliște.

Am început traseul de la baza muntelui, lângă instalațiile pe cablu. Ziua a debutat, cum altfel, cu o ploaie rece și măruntă. Din fericire, norii s-au destrămat repede, lăsând o lumină moale să se strecoare printre văi.

Urcușul a fost susținut, pe trepte de piatră și apoi pe potecă. La aproximativ 1000 m am ajuns pe un platou larg, care mi-a amintit de Bucegi – doar că mai jos ca altitudine.

Cairngorm este una dintre cele mai reci regiuni din Marea Britanie. Clima e alpin-arctică, cu ierni lungi și vânturi puternice. Am simțit asta pe pielea mea: mănușile nu au lipsit nicio clipă, iar pe vârf vântul lovea tăios.

Pe platou, peisajul e dominat de un blockfield – o mare de bolovani formați prin procese repetate de îngheț și dezgheț. Printre ei, viața se încăpățânează: mușchi, licheni și câteva plante alpine rezistente. Am întâlnit și fotografiat Purple Saxifrage, o floare delicată, dar capabilă să înflorească chiar sub zăpadă.

Am atins mai întâi vârful Ben Macdui (1309 m), al doilea ca înălțime din Regatul Unit.

Apoi am coborât și am urcat spre Cairngorm (1245 m). Aici ne-a prins o ploaie înghețată, cu ace de gheață biciuindu-ne obrajii. Pe vârf se află o stație meteo și, nu departe, încep pârtiile de schi. La coborâre, tipic scoțian, a ieșit din nou soarele.

Ben Nevis – acoperișul Marii Britanii

A doua zi am pornit spre Ben Nevis. Traseul începe la doar 15 minute de Fort William și este bine amenajat – pietruit, cu serpentine. Ușor de urmărit, dar și foarte aglomerat. Atmosfera mi-a amintit de poteca spre Moldoveanu într-o zi de vară: un șir nesfârșit de drumeți, fiecare cu ritmul lui.

La jumătatea traseului, la 570 m, se află Lochan Meall an t-Suidhe sau „Halfway Lochan”, un lac glaciar limpede, perfect pentru o pauză. Am vrut să ne oprim acolo la coborâre, dar ploaia ne-a schimbat planurile.

Mai sus, am traversat pârâul Red Burn, fix unde cade în cascadă – unul dintre cele mai frumoase momente ale urcării.

Ben Nevis este acoperit de nori în peste 70% din an. Și, evident, am prins o zi tipică. La 1200 m am intrat în ceață, iar pe vârf ne-au întâmpinat zăpadă și câțiva fulgi de nea. În fața bornei s-a format o coadă – toată lumea voia o fotografie cu acoperișul Regatului Unit. Și eu am stat. Era păcat să nu iau cu mine această amintire.

Coborârea am făcut-o în grabă, încercând să prindem fereastra fără ploaie. Nu am reușit. Când am ajuns din nou la lac, o perdea deasă de ploaie ne-a obligat să scoatem pelerinele.

Am încheiat tura la Ben Nevis Inn, la poalele muntelui. O bere scoțiană, haine uscate și privirea întoarsă o dată în plus spre vârful pe care tocmai îl cucerisem.

Două lumi, aceeași Scoție

Scoția nu are munți foarte înalți, dar are un caracter aparte. Cairngorm – sălbatic și rece, cu tundra lui arctică. Ben Nevis – popular și accesibil, dar impresionant prin simbol. Două lumi diferite, unite de același peisaj dramatic al Highlands-ului.

Și ambele mi-au confirmat un lucru: muntele nu trebuie să fie cel mai înalt ca să îți lase amintiri puternice.
Tura de revenire: Padina Lăncii, Piatra Craiului

septembrie 19, 2025

După Scoția, corpul meu a zis că vrea pauză. L-am ascultat. A tăcut o vreme, apoi a început să se vaite că îi lipsește muntele. Mie îmi era dor de Crai, el voia Netflix. Până la urmă am câștigat eu (cu promisiunea că-l las să stea întins după tură).

De ce Padina Lăncii

Tura de revenire a fost în Piatra Craiului, pe Padina Lăncii – o vale de abrupt cu forma de lance, de unde și numele. Valea se termină în Poiana Închisă, iar de acolo poți urca spre creastă pe la „ora 11” sau „ora 2” – nu pe ceas, ci pe cadranul imaginar pe care ni-l desenăm în minte când privim peretele Craiului.

Planul nostru suna așa: urcăm pe la ora 11, facem un pic pe vitejii pe creastă, coborâm pe la ora 2 și ieșim frumos, ca niște domni ai muntelui, pe la ora 6. Totul condiționat, desigur, de… vreme.

Startul din Plaiul Foii

Traseul nostru a început din Plaiul Foii. Prognoza spunea ploi și descărcări electrice după ora 15.00, iar noi voiam să fim deja în coborâre atunci.

Am urcat spre Refugiul Spîrlea, pe Bandă Roșie. Prima parte e prin pădure, dar ultima jumătate de oră e un urcuș solicitant, în serpentine, până la altitudinea de 1420 m.

Refugiul Spîrlea și istoria lui zbuciumată

Refugiul, așezat pe culmea dintre Valea Spârlei și Bârsa Tămașului, are o poveste lungă. Construit între 1942–1945 ca adăpost pentru tunuri, a fost apoi folosit de muncitori forestieri. În anii ’70, Salvamont Zărnești ridică aici un refugiu turistic. Acesta arde în 1980, e reconstruit, dar se pierde din nou în 2001. Încă un adăpost e construit și arde după doar șase luni. Abia refugiul din fibră de sticlă, amplasat ulterior, rezistă până azi.

Intrarea pe Padina Lăncii

După o pauză scurtă la refugiu, am continuat până la bivuacul de unde se desprinde poteca spre Marele Grohotiș. De acolo, peisajul devine tipic Crai: creste albe, grohotiș serios și flori cât vezi cu ochii – o grădină botanică suspendată peste prăpăstii.

Am intrat pe Valea Padina Lăncii și am început urcarea peste săritori. Nu a fost dificil, erau destule prize, dar roca friabilă te ține mereu în gardă.

Poiana Închisă și întâlnirea regală

Am ajuns în Poiana Închisă – o adevărată arenă naturală, cu priveliști spre Iezer și Făgăraș. Pauza noastră a fost întreruptă de o privire atentă: o capră neagră ne scana de pe creastă, cu doi iezi în apropiere. Ne-a urmărit câteva minute, cu expresia clară „iar turiști…”, apoi s-a întors spre puii ei și a dispărut cu demnitatea unei regine de stâncă.

Vremea își face de cap

Radarul meteo începea să țipe: „Fugiți, vine ploaia!”. Am încercat o urcare spre creastă pe la ora 11, dar norii, tunetele și fulgerele ne-au pus întrebarea simplă: vrem să ne prindă furtuna sus sau jos? Am ales jos.

Ne-am repliat către varianta „ora 2”, mai blândă la coborâre. Dar, chiar când am revenit în Poiana Închisă, furtuna a început în toată forța: ploaie torențială, tunete și fulgere.

Coborârea prin Marele Grohotiș

Am pornit repede pe varianta de la „ora 6”, care duce în Marele Grohotiș. Coborârea pe pietrele instabile a fost aproape ca pe zăpadă – un exercițiu de echilibru și atenție. Ploaia nu s-a oprit decât când am ajuns jos, pe drumul forestier spre Plaiul Foii.

La mașini eram uzi până la piele. Dar muntele e frumos pe orice vreme – chiar și când toarnă cu găleata.

Concluzie

N-am ajuns în creastă, dar am ajuns acolo unde muntele ne-a permis. Și uneori, tocmai schimbările de plan sunt cele care transformă o tură într-una memorabilă.
Insula Skye – locul unde muntele se mișcă și marea șoptește

septembrie 19, 2025

Cea mai așteptată zi din săptămâna scoțiană a fost, fără doar și poate, cea petrecută pe Insula Skye. Am tot amânat vizita, așteptând ca prognoza meteo să fie cât de cât prietenoasă. Nu că ne-ar fi speriat ploaia, cu care deja ne obișnuisem, dar erau prea multe locuri frumoase pe care voiam să le vedem, iar ceața ne-ar fi ascuns o bună parte din ele.

De la Fort William la Skye

Ziua a început devreme, cu o cafea băută la benzinăria din Fort William, într-un oraș încă adormit. Am lăsat în urmă Ben Nevisul, acoperit de nori grei, și am pornit spre nord, pe drumul ce șerpuiește pe malul lacului Loch Lochy.

Vremea era mizerabilă: ploaie măruntă și constantă, nori joși și vânt care părea să ne smulgă din drum. Când am ajuns la Eilean Donan Castle, aveam senzația că vrea să ne arunce direct în apă. Nu am oprit pentru vizită — planul era deja plin de obiective pe insulă, iar ploaia ne cam tăiase elanul.

Eilean Donan Castle

Intrarea în lumea Skye

Insula Skye se află în nord-vestul Scoției, parte din arhipelagul Hebridelor Interioare. Este una dintre cele mai spectaculoase destinații scoțiene, renumită pentru peisajele dramatice, cultura gaelică și traseele montane sălbatice.

A fost cândva teritoriu viking, apoi stăpânită de clanuri puternice, precum MacLeod și MacDonald. Aici a fugit Bonnie Prince Charlie, ajutat de Flora MacDonald. Azi, Skye păstrează ceva din misterul acelor vremuri — o insulă unde istoria nu doarme niciodată.

Legătura cu partea continentală se face prin Skye Bridge, un pod de 500 de metri, grațios și arcuit. De pe el se văd munții Cuillin, siluete tăioase spre nord, iar spre sud apele liniștite ale loch-ului. Nu e doar un pod — e o trecere într-o altă Scoție.

Și exact atunci, vremea a început să se îndrepte.

Pe Skye Bridge

Oprirea la Sligachan

Prima oprire: parcarea Hotelului Sligachan. La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, hotelul era centrul alpinismului scoțian. Pionierii britanici veneau aici pentru a explora munții Cuillin, considerați cei mai tehnici din Regatul Unit.

Peste drum, lângă vechiul pod de piatră, se află monumentul dedicat lui John Mackenzie din Sconser și profesorului Norman Collie — pionieri ai alpinismului. Ne-am oprit, ca niște montaniarzi adevărați, să le aducem un omagiu.

Legenda spune că, dacă îți speli fața în apele râului la apus, zânele din Cuillin îți dăruiesc frumusețe veșnică. Nu era chiar apus, dar am coborât la râu și mi-am stropit fața. Să vedem cât ține frumusețea. 😀

De aici, am decis să mergem mai întâi la Portree, lăsând partea montană pentru după-amiază. O alegere inspirată, cum avea să se dovedească.

monumentul dedicat lui John Mackenzie din Sconser și profesorului Norman Collie — pionieri ai alpinismului

Portree – inima insulei

Portree, capitala insulei, e un orășel cochet, așezat într-un golf protejat. Numele vine din „Port Rìgh” – Portul Regelui, în amintirea vizitei lui James al V-lea în 1540.

Pe malul golfului, casele colorate — roz, albastru, galben, verde pal — se aliniază ca niște cutii de cretă. Odinioară, culorile îi ajutau pe pescari să-și recunoască locuințele din larg. Azi, ele dau farmecul aparte al orașului și apar pe toate cărțile poștale din Skye.

Ne-am plimbat pe străduțe, am căutat cel mai bun unghi pentru căsuțele colorate și, bineînțeles, am mâncat fish & chips. Surpriza a venit la bere: am băut-o într-o fostă biserică transformată în pub și spațiu cultural. Vitraliile și bolta gotică se împleteau cu mesele de lemn și râsetele turiștilor — un amestec între sacru și profan, tipic pentru Skye.

Cât am stat în oraș, soarele a început să se arate tot mai mult. Era momentul perfect să pornim spre Quiraing.

Quiraing – muntele care se mișcă

Se spune că la nordul insulei Skye, acolo unde stâncile nu ascultă de legile timpului, se află un loc unde muntele se mișcă. Nu zgomotos, nu brutal, ci ca o ființă care respiră încet, remodelându-și fața sub pașii celor care îndrăznesc să-l străbată. Este Quiraing.

Am lăsat mașina în mica parcare de la marginea lumii și am pășit în tăcere, într-o lume care nu părea a noastră. Norii se mișcau repede, dar lumina rămânea prinsă între stânci ca într-o capcană veche. Pe potecă, pământul era moale, parcă viu. Ai impresia că te afunzi nu doar în sol, ci și în alte timpuri.

Unul dintre lucrurile care fac din Quiraing un loc unic este faptul că nu e doar o relicvă geologică, ci un peisaj în continuă transformare. Formațiunea face parte din creasta Trotternish, o regiune cu alunecări de teren masive – unele dintre cele mai spectaculoase din Marea Britanie. Dar spre deosebire de alte zone „înghețate în timp” , aici terenul încă se mișcă. Alunecările sunt active, iar formațiunile ca „The Prison” , „The Needle” și „The Table” continuă să fie modelate de mișcări lente, dar constante. E unul dintre rarele locuri unde natura încă sculptează, sub ochii noștri, un relief care pare desprins dintr-o altă lume.

Mișcările sunt monitorizate, iar în unele zone șoseaua A855 (care trece pe sub Quiraing) are nevoie periodic de reparații din cauza mișcărilor solului. Traseul e sigur pentru drumeție, dar pot apărea porțiuni mai noroioase, instabile sau cu marcaje mutate. E recomandat să rămâi pe potecile marcate, mai ales în zonele cu pante abrupte (în special în jurul „The Prison” și „The Needle” ).

Am plecat într-o drumeție care s-a dorit a fi scurtă dar care s-a întins peste o oră. Nu puteam să nu vedem celebrele formațiuni stâncoase care dau renumele The Prison și The Needle, sau platoul The Table, care dau renumele Quiraing-uluj și despre care există nenumărate legende.

Ca multe zone spectaculoase și puțin accesibile din Scoția, Quiraing este asociat cu prezența zânelor și spiritelor naturii. Vârtejurile de ceață și schimbările bruște de vreme i-au făcut pe localnici să creadă că locul este bântuit sau protejat de ființe nevăzute. Se spunea că dacă intri în Quiraing cu gânduri rele, poteca se va „pierde” sub picioarele tale, iar zânele te vor rătăci ore întregi.

Unele locuri nu trebuie înțelese. Quiraing nu e un munte care se lasă cucerit, ci unul care te absoarbe. Pe măsură ce am înaintat pe poteca sinuoasă, peisajul se răsucea în jurul nostru ca într-o pictură în mișcare. Contururile erau clare, dar instabile. Ai impresia că dacă clipești prea lung, ceva se va fi schimbat în peisaj la redeschiderea ochilor.

Povești ale locului spun că, în vremuri de invazie, zona izolată a Quiraingului ar fi fost folosită de locuitorii Skye (inclusiv clanurile MacDonald și MacLeod) ca adăpost pentru vite sau bunuri de preț. Platoul denumit „The Table” — ascuns între stânci abrupte — ar fi fost un loc unde clanurile își duceau turmele departe de ochii vikingilor sau altor invadatori. Unii localnici mai glumesc că „table” nu vine de la formă, ci de la ideea unei „mese de negocieri” secrete între clanuri.

Am trecut de platou și am continuat traseul spre The Prison și The Needle.

„The Prison” se ridica deasupra noastră ca o fortăreață abandonată de giganți. Se spune că acest loc a ascuns odată comori ale clanurilor, turme furate, prizonieri ai zânelor. Aici nimic nu e sigur. Nici măcar direcția în care mergi.

Am urcat până în dreptul „The Needle” , o lamă de piatră izolată. Dintr-un anumit unghi, pare că păzește ceva — sau pe cineva. În unele legende locale, este văzut ca o armă uitată a giganților, înfiptă de zei ca avertisment. Am stat nemișcată, simțind o ușoară amețeală. Nu de la efort. Mai degrabă de la senzația că nu eram singură. Și nu mă refer la ceilalți drumeți.

Ne-am întors fără grabă. Când eram aproape de mașină ne-am întâlnit și cu un scoțian autentic, după haine și chip. A avut simt al umorului și amabilitate și s-a fotografiat cu mine.

Quiraing nu e doar un peisaj – e o prezență. Una care, odată ce ai fost acolo, te va urmări dintr-un colț de memorie, pe care îl vei verifica mereu, cu mirare, dacă a fost vis sau realitate.

Am părăsit Quiraing, cu stâncile ca niște gardieni în oglindă retrovizoare. Drumul coboară în serpentine ușoare, trece prin Staffin, cu câteva case rătăcite și o școală mică, apoi urmează linia țărmului — o panglică de asfalt între mare și munte.

Kilt Rock și urmele satelor pierdute

Am continuat spre sud, oprindu-ne la Kilt Rock, stânca ce seamănă cu un kilt scoțian. Aici, Mealt Falls cade direct în mare, iar vântul transformă zgomotul apei într-o muzică de cimpoi.

Mai jos, la Tobhta Uachdrach, printre ierburi înalte, am descoperit zidurile joase ale unui sat părăsit. Familii care trăiau aici au fost alungate în timpul Highland Clearances, iar acum doar piatra mai spune povestea lor.

Old Man of Storr – între mit și piatră

Cu energia Quiraingului încă în noi, ne-am îndreptat apoi spre cel mai faimos punct de pe insulă: Old Man of Storr. Deși îl zărisem deja de la distanță în drum spre nord, acum venise timpul să-l întâlnim față în față. Silueta sa gotică, înfiptă ca o lamă în cer, este de neuitat.

Legenda spune că un bătrân uriaș locuia cândva pe aceste coline, împreună cu soția sa. Când ea a murit, el a implorat cerul să nu-l lase singur. Zeii – sau muntele însuși – l-au împietrit, ca să-i vegheze somnul pentru totdeauna. Alții spun că e un gigant căzut, cu un singur deget ridicat spre cer, avertizându-ne să nu uităm.

Unii localnici cred că stânca e un loc vechi de ritualuri druidice, iar forma sa nu ar fi chiar întâmplătoare. Alții spun că, atunci când e învăluit în ceață, bătrânul visează.

Dar știința este mai puțin romantică și ne spune ca Storr e un lanț muntos cu formă ciudată, sculptat de alunecări de teren și de timp. Old Man, acest monolit uriaș, e cel mai cunoscut martor al lor.

Traseul spre Old Man of Storr pornește dintr-o parcare aflată la baza versantului estic, de-a lungul șoselei A855. Urcarea durează între 45 și 90 de minute, în funcție de ritm.

Poteca urcă șerpuit printre ierburi crude și coline rotunde, până când totul se deschide: zările, marea, norii în salturi lente peste linia orizontului.

Pe drum, am trecut pe lângă The Sanctuary – un câmp de stânci contorsionate, ca niște ființe încremenite în mijlocul unei rugăciuni.

Într-un punct, m-am întors spre coastă. Jos, în depărtare, insula Raasay plutea peste ape ca un vis.

În față, pe fundalul cerului, stă Old Man of Storr – singur, înalt, cu un umăr ascuțit și spatele îndoit de timp.

Am continuat să urcăm pentru ca cea mai fotogenică priveliște e puțin dincolo de stâncă, când urci până în zona înaltă și te întorci cu fața spre mare: atunci Old Man of Storr se profilează singur pe fundalul cerului, iar marea se deschide jos, în tăcere.

Printr-o minune am reușit să fim singuri în zona înaltă și să savurăm pe îndelete peisajul.

Old Man of Storr nu este doar o formațiune geologică, este un simbol. Stă acolo de secole, poate milenii, ca un străjer al insulei, un martor tăcut al vânturilor, norilor și visurilor călătorilor.

Cu greu ne-am rupt din mrejele lui și am început coborârea. Nu aveam încotro, trebuia să ne întoarcem și până la Fort Wiliam mai aveam ceva de mers.

Încheiere

Cu greu ne-am desprins de Storr și am pornit înapoi spre Fort William. Ziua fusese lungă, intensă și magică. Am simțit că am trecut printr-un portal — dintr-o dimineață mohorâtă, cu ploaie și vânt, înspre o zi plină de soare, istorie, mit și peisaje desprinse din altă lume.

Skye nu e doar o insulă.

E o stare.

Un loc care te absoarbe și te face parte din poveste.
Plimbare muzicală prin Londra: pe urmele legendelor rock 🎶

septembrie 16, 2025

De la Abbey Road la studiouri și puburi celebre, Londra pulsează în ritm de rock. Fiecare stradă și clădire ascunde povești muzicale ale artiștilor care au schimbat istoria muzicii.

Londra este renumită pentru evenimentele culturale, teatrele și muzica sa – de toate genurile. Aici au cântat pentru prima dată artiști și formații care aveau să devină celebri în toată lumea. Pentru mine, capitala britanică este adevăratul leagăn al muzicii rock.

Cine nu a auzit de The Beatles, David Bowie, Pink Floyd sau Rolling Stones? Giganți care au marcat nu doar Londra, ci întreaga istorie muzicală. De aceea, nu puteam ajunge aici fără să vedem câteva locuri unde urmele lor sunt încă vii.

Abbey Road – trecerea de pietoni cea mai celebră din lume

Cum să mergi la Londra și să nu traversezi Abbey Road? Ar fi ca și cum ai merge la Paris și n-ai vedea Turnul Eiffel – sau mai rău, în Italia și n-ai mânca o pizza.

Cu Google Maps pe post de ghid, am luat metroul și apoi am mers pe jos până la faimoasa stradă. Evident, ploaia londoneză ne-a întâmpinat chiar atunci. Ne-am adăpostit în magazinul Abbey Road Studios, unde am descoperit un mix de muzeu și shop modern: viniluri, CD-uri, suveniruri și albume ediție limitată. Prețurile? Mai „artistice”, dar merită pentru atmosferă. N-am rezistat și am cumpărat un breloc – amintirea mea palpabilă de pe Abbey Road.

Afară, oamenii din toate colțurile lumii stăteau la coadă pentru o fotografie pe celebra trecere de pietoni. Am încercat și noi de mai multe ori, sub privirile șoferilor grăbiți și cu pași care semănau doar vag cu ai Beatleșilor. Între două ploi și câteva reprize de râs, ne-am trezit și cu poliția la fața locului – dar nu pentru noi, ci pentru trei hoți care tocmai furaseră geanta unei turiste. Trei hoți, trei mașini de poliție. Așa e la Londra: și infractorii au parte de tratament personalizat.

Turul rock’n’roll prin Londra

Ca să ne afundăm și mai mult în istoria muzicii, am rezervat din timp un tur ghidat prin GetYourGuide. Ghidul nostru, Allan, un pasionat al rockului, ne-a plimbat prin locuri legendare.

Denmark Street – „Tin Pan Alley”

Aici se respiră muzică. La Regent Sound Studio, Rolling Stones și-au înregistrat albumul de debut, iar Elton John sau Jimi Hendrix au trecut pentru probe de sunet. Tot aici, Jim Marshall a creat primele amplificatoare care au schimbat pentru totdeauna sunetul rockului.

Jazz After Dark – locul lui Amy Winehouse

Un club mic, dar plin de emoție. Aici s-a lansat Amy Winehouse și aici a revenit mereu, chiar și după ce devenise celebră. A cântat ultima dată cu doar o săptămână înainte să moară. Atmosfera păstrează încă un aer de melancolie.

Trident Studios și Marquee Club

David Bowie, Queen, Genesis, Elton John – toți au înregistrat la Trident. Nu departe, la Marquee Club, și-au făcut debutul The Who, Sex Pistols și Joy Division. Clădirea nu mai găzduiește clubul, dar povestea a rămas vie.

The Ship și Ronnie Scott’s Jazz Club

The Ship, un pub clasic, era locul de întâlnire al artiștilor care cântau la Marquee. Printre clienții celebri: John Lennon, Syd Barrett și Jimi Hendrix. Tot Hendrix a avut și ultima apariție publică la Ronnie Scott’s, în 1970, cu doar câteva zile înainte să moară.

Finalul simbolic: Apple Corps

Turul s-a încheiat la sediul Apple Corps, unde Beatles au susținut celebrul concert pe acoperiș, în ianuarie 1969. Ultimul lor concert live, întrerupt de poliție după 42 de minute.

Londra – un muzeu viu al rockului

Fiecare clădire, fiecare pub, fiecare stradă are o poveste muzicală. Aici nu doar că s-au lansat cariere, ci s-au inventat sunete și atitudini care au schimbat lumea.

Pentru orice fan al muzicii, Londra e un must-see. Iar pentru mine, această plimbare muzicală a fost una dintre cele mai intense experiențe trăite în capitala britanică.
Pe Acele Morarului – un vis implinit

septembrie 15, 2025

Ani la rând am privit Acele Morarului ca pe un vis prea indrăzneț. Intr-o zi am pășit pe muchiile lor tăioase și am ințeles: muntele iți testează frica dar iți răsplătește curajul.

Ai auzit vreodată fâlfâitul de aripi al unei păsări în zbor?
E un sunet care seamănă cu libertatea însăși, cu tresărirea aceea dintre teamă și curaj. Cam așa mi s-a părut și mie atunci când am pășit pentru prima dată pe muchiile ascuțite ale Acelor Morarului.

Cu ani în urmă am văzut o filmare cu cineva care le parcurgea. O imagine care s-a lipit de mine ca o chemare. Am început să visez că, într-o zi, voi fi și eu acolo sus, că voi privi hăurile de pe creastă și voi auzi muntele respirând.

Am vorbit cu Baza, de la care am învățat multe și cu care am făcut câteva ture pe văi de abrupt. I-am spus dorința mea. „Nu e simplu”, mi-a răspuns. „Încă nu ești pregătită. O să îți spun eu când va fi momentul potrivit.”
„Timpul trece”, i-am zis. „Și nu știu dacă la 80 de ani voi mai putea să merg acolo.” 😀

Dar se pare că antrenamentele mele au dat roade. Într-o bună zi, Baza mi-a spus: „Gata. Sâmbătă, dacă vremea e frumoasă, mergem pe Ace.”

S-au aliniat astrele: prognoza era bună, eu eram în formă, așa că am pornit în aventură. Nu am fost doar eu și Baza, ci și Dragoș, mai tânăr decât mine, dar cu experiență în cățărat.

Traseul începe de la Cabana Gura Diham. Am plecat pe la ora 8, puțin mai târziu decât plănuisem, dar aveam toată ziua înainte. A urmat un urcuș susținut de vreo trei ore pe Valea Cerbului și apoi pe Brâna Mare a Morarului. Nu e deloc ușor să ajungi la intrarea pe Ace, trebuie să depui ceva efort. Și, ca să fie și mai interesant, pe ultima parte am părăsit Brâna Mare și am urcat direct pe Sistoaca Fântâniței, o pantă abruptă, înierbată.

Florile de colț, delicate și rare, străluceau în iarbă ca niște stele căzute din cer. Ne-au obligat să ne oprim din efort și să ne amintim de frumusețe.

În cele din urmă am ajuns pe Creasta Ascuțită. Mai fusesem acolo, cu doi ani în urmă, pe un vânt teribil, și nu păstram amintiri prea plăcute. De data aceasta am trecut mai ușor, și cu ceva încurajări de la Baza. Totul se petrecea în capul meu, unde un spiriduș șoptea: prea îngustă, prea periculoasă, uită-te în prăpastie… Am alungat gândurile și am mers mai departe.

Acul Mare – puntea suspinelor. O muchie atât de ascuțită încât părea să taie cerul în două.
Dacă până aici mersesem neasigurați, acum era timpul să scoatem echipamentul. Urcușul a fost simplu, dar traversarea… altă poveste. Creasta extrem de expusă m-a șocat la prima vedere. „Eu nu pot să merg pe acolo, mă întorc!”, am spus.
„Nu te mai poți întoarce”, mi-a răspuns Dragoș. „Încalecă creasta dacă nu poți să mergi în picioare.”
Așa am și făcut. Am mers călare pe muchie, cu inima cât un purice, dar cu zâmbetul gata să izbucnească. 😀

De pe Acul Mare am coborât în rapel – mult mai ușor decât îmi imaginam.

A urmat Degetul Roșu, pe care însă nu am urcat până în vârf. Am coborât direct în rapel până în Strunga Degetelor, de unde am continuat pe Acul Crucii. Deși expus și solicitant, a fost un urcuș frumos, care mi-a plăcut mult. Nu am stat prea mult sus – locul nu prea îți permite – dar am savurat reușita.

Am continuat cu rapel în Strunga Acului de Sus și am urcat și pe Acul de Sus, care mi-a cerut doar atenție și răbdare. Apoi, parcă dintr-o dată, povestea s-a încheiat. De acolo, am urcat spre Omu, unde o ciorbă caldă ne-a readus cu picioarele pe pământ, înainte ca frontalele să ne conducă, pas cu pas, prin întunericul Văii Cerbului, până la Gura Diham.

Era trecut de miezul nopții când am ajuns la mașini. Obosită, dar fericită. Cu adrenalina încă vibrând în mine, cu inima plină.

Acele Morarului nu sunt doar un traseu. Sunt un examen al curajului, o punte între frică și încredere, între gândul care te trage înapoi și pasul care te duce mai departe.

Dacă aș mai merge? Cred că da. Pentru că acum știu: muntele îți dă aripi. Iar fâlfâitul lor e cel mai frumos sunet din lume.

Informații utile – Acele Morarului

Masiv: Bucegi Punct de plecare: Cabana Gura Diham Timp total: 14–16 ore (noi am făcut aprox. 16, cu pauze și porțiuni tehnice) Dificultate: medie ; necesită condiție fizică bună și rezistență psihică la expunere

Echipament necesar: cască, ham, corzi, carabiniere, dispozitiv de rapel, încălțăminte de munte potrivită pentru stâncă și iarbă înclinată Caracteristici: traseu alpin, cu pasaje de cățărare și rapel; expus pe porțiuni lungi; nu este marcat turistic

Acces: doar cu partener(i) experimentați sau cu ghid montan autorizat Sezon recomandat: iunie – septembrie, în condiții meteo stabile
Glen Coe – Stob Coire nan Lochan: acolo unde muntele începe direct din parcare

septembrie 5, 2025
„Urcă munții și primește veștile lor bune. Pacea naturii va curge în tine așa cum lumina soarelui curge în copaci.” — John Muir

Prima întâlnire cu Scoția

Când am plecat spre Scoția, îmi imaginam o combinație de Outlander, whisky și trasee montane cu priveliști epice. Realitatea? Am fost întâmpinați de un vânt care și-a făcut probabil ucenicia pe creasta Făgărașului și de o ploaie cu atitudine. Munții – ceva asemănător cu partea alpină a Făgărașilor, stâncoși de la nivelul zero până in vârf. Dar să începem cu începutul.

Planul era simplu: o tură de încălzire pe Stob Coire nan Lochan, în inima Glen Coe. Nu e cel mai înalt vârf din zonă, dar e suficient de abrupt încât să-ți pună sângele în mișcare.

Glen Coe – „inima muntoasă” a Scoției

Glen Coe (sau Gleann Comhann, în gaelica scoțiană) este una dintre cele mai spectaculoase văi ale Highlands-ului. Relieful sever, aspru dar incredibil de frumos – o vale glaciară adâncă, străjuită de pereți abrupți și vârfuri stâncoase ce par imposibil de atins. Printre cele mai cunoscute se numără Buachaille Etive Mòr, Aonach Eagach (una dintre cele mai expuse creste din Regat), Bidean nam Bian și, desigur, Stob Coire nan Lochan, denumiri pe care nu le pot pronunța și cu greu le pot scrie😀.

Între ele, cascadele și lacurile alpine adaugă un farmec aparte acestei sălbăticii. Nu întâmplător Glen Coe apare adesea în filme (Skyfall, Harry Potter and the Prisoner of Azkaban) și este considerată un simbol al Scoției autentice.

O rană în istorie – Masacrul din Glen Coe

Pe lângă frumusețea naturală, valea poartă și cicatrici istorice. În 1692, clanul MacDonald a fost trădat și atacat de trupele guvernamentale chiar după ce le oferise găzduire. Aproximativ 38 de oameni au fost uciși în toiul nopții. Episodul a rămas în memoria colectivă ca simbol al onoarei trădate.

Astăzi, satul Glen Coe găzduiește un muzeu local – Glencoe Folk Museum – și un monument dedicat victimelor.

Drumeția spre Stob Coire nan Lochan
- Altitudine: 1115 m
- Punct de plecare: parcarea de pe șoseaua A82
- Durată: 3–4 ore dus-întors
- Diferență de nivel: ~750 m
Traseul pornește direct din parcare, iar urcușul devine abrupt încă de la început. Primele sute de metri sunt amenajate cu trepte de piatră – o soluție scoțiană pentru a proteja solul de eroziune.

Vreme tipic scoțiană

Am intrat pe traseu pe ploaie, apoi s-a oprit. Apoi a început din nou. În Scoția, vremea nu se schimbă de la o zi la alta, ci de la un sfert de oră la altul.

La baza vârfului se află un mic lac glaciar, unde am făcut o scurtă pauză. Vântul părea blând, așa că am decis să continuăm ascensiunea.

Ultimii 100 de metri au fost o combinație de cățărare ușoară și luptă cu vântul și o ploaie înghețata. Pe vârf, rafalele erau atât de puternice încât abia reușeam să ne ținem pe picioare. Priveliștea? Ceața ne-a furat-o complet.

Dacă vremea te lasă să urci, e pentru că vrea să vadă dacă reziști și coborârii de pe vârf, care a fost o lecție de echilibru: stânci ude, picioare obosite, vânt care insista să ne coboare mai repede sau să ne trimită în zbor înapoi pe vârf. Am reușit să coborâm din creasta fără să ne dăm de-a dura, ceea ce, sincer, a fost deja o mică victorie.

Refugiul drumeților – Clachaig Inn

Ziua s-a încheiat la Clachaig Inn, pub-ul legendar din Glen Coe, unde bocancii noroioși sunt regula, nu excepția. O sală caldă, cu miros de bere și lemn vechi, plină de oameni veniți din ploaie – fiecare cu alt accent și alt munte în minte.

Nu există tură în Glen Coe fără oprire aici. E parte din experiență, aproape la fel de importantă ca urcarea pe munte.

Concluzie – prima zi în Highlands

Obosiți, uzi și fericiți, am ajuns seara la Fort William. Prima zi în Glen Coe a fost sălbatică, vântoasă și rece – exact așa cum trebuie să fie o aventură scoțiană autentică.

Și da, drumul ne-a oferit și un zâmbet: un indicator „Cat crossing”. În Glen Coe, printre stânci și cețuri, și pisicile au dreptul la trecere.
Londra prin povești și halbe: turul pub-urilor istorice

septembrie 4, 2025

„Nu vei găsi niciun om, cât de cât intelectual, care să fie dispus să părăsească Londra. Nu, domnule, atunci când un om este sătul de Londra, este sătul de viață; căci în Londra se găsește tot ceea ce viața poate oferi.”
— Dr. Samuel Johnson

La prima noastră vizită în Londra, am încercat să descoperim ceva mai mult — sau măcar ceva diferit — față de clasicele recomandări turistice.
Răsfoind ghiduri și sugestii, mi-au atras atenția câteva tururi pietonale. Printre ele, unul s-a desprins imediat: un tur al pub-urilor istorice din centrul Londrei, organizat de Liquid History Tours.

O vizită în Londra, după părerea mea, nu este completă fără măcar un popas într-un pub londonez. Spații de popas pentru o bere, un gin, un whisky sau alte licori — și uneori chiar pentru un somn de o noapte — pub-urile fac parte din însăși istoria orașului. Au fost (și sunt) locuri de întâlnire și conversație, adesea animate după orele de muncă. Aici s-au adunat, de-a lungul vremii, politicieni, capete încoronate, scriitori celebri și oameni obișnuiți.

Turul pietonal ne-a purtat, timp de trei ore, prin inima Londrei, cu opriri de „hidratare” la patru dintre cele mai emblematice pub-uri. Nu a fost doar un tur al pub-urilor, ci și o incursiune culturală printr-o parte a orașului, ghidul nostru povestindu-ne despre locurile prin care treceam.

Ocol cultural prin Paternoster Square

Am început turul lângă Catedrala Sf. Paul, trecând prin Paternoster Square, unde ne-a întâmpinat sculptura „Animale sălbatice pe un scuter” (un elefant, un cangur și un rinocer semnați de Gillie & Marc).

Apoi, am descoperit arta miniaturală a lui Ben Wilson, Chewing Gum Man, care pictează gumele de mestecat lipite pe asfalt și le transformă în mici opere de artă.

The Cockpit (Courage)

Primul pub vizitat a fost The Cockpit, cunoscut în trecut pentru luptele de cocoși pe care le găzduia. Interiorul păstrează forma circulară a arenei, cu grinzi vechi de lemn și balcoane joase. Da, exact cum sună — o activitate sportivă de epocă, cu pariuri, cocoși antrenați și o audiență pasionată. Nu e greu să-ți imaginezi gălăgia din acel spațiu circular, transformat azi într-o încăpere intimă, cu grinzi de lemn, balcoane joase și mese înghesuite.

Legenda spune că proprietarul păsării pierzătoare era aruncat într-o găleată și tras în sus, până în centrul camerei, în timp ce ceilalți clienți aruncau cu sticle și… fluide corporale.

Când intri, ai senzația că ai pășit într-un roman istoric cu iz de bere neagră.

Interiorul e cald, cu lumină difuză și pereți care par să vorbească. Dacă ar face-o, ar cere o bere și ar începe cu o bârfă de secol XVII.

Am băut aici o bere clasică englezească, în ritm lent, gândindu-mă că, dacă e să credem legendele, însuși Shakespeare și-a ostoit setea aici.

The Blackfriar

Al doilea pub, The Blackfriar, se află într-o clădire Art Nouveau de la 1875, salvată de la demolare la începutul secolului XX. Interiorul e mai degrabă o capelă barocă în miniatură decât un loc de bere: vitralii, mozaicuri și basoreliefuri cu călugări joviali.

Numele pub-ului, ca și al cartierului din jur, vine de la călugării dominicani (black friars) care locuiau într-o mănăstire aflată chiar pe locul clădirii actuale.

Aici am schimbat berea pe un cidru, păzit — parcă — de sfinți care au închis ochii la micile plăceri lumești.

Saint Bride și tortul de nuntă

Pe drum am trecut pe lângă Saint Bride Church, aflată pe Fleet Street — vechea stradă a ziarelor londoneze. Turla bisericii seamănă cu un tort de nuntă. Se spune că un cofetar din zonă s-a inspirat de la ea pentru a crea primul tort de nuntă modern.Legenda spune că un cofetar local, inspirat de forma turnului, a creat primul tort de nuntă în stil englezesc, cu mai multe etaje. Așa a apărut și porecla bisericii: The Wedding Cake Church.

Ye Olde Cheshire Cheese

A urmat poate cel mai emblematic pub al Londrei: Ye Olde Cheshire Cheese, reconstruit în 1667, pe ruinele unei mănăstiri carmelite din secolul XIII. Atmosfera lui întunecoasă, cu podele scârțâitoare și camere boltite, pare desprinsă dintr-un roman.

Numele lui vine de la brânza Cheshire, servită tradițional alături de bere.

Intrarea, pe o alee îngustă de pe Fleet Street, are și ea o poveste. În trecut, când praful, noroiul și bălegarul făceau parte din decorul străzilor, pub-ul îți oferea „curățare la intrare” . Un șanț îți găzduia piciorul, iar din interior se arunca o găleată cu apă (sau ceva lichid, să zicem) peste el.

Șanțul există și azi, dar găleata a fost, din fericire, pensionată.

Se spune că aici și-au băut berea 15 regi și chiar mai mulți poeți. Locul a fost frecventat de Charles Dickens, Mark Twain, Arthur Conan Doyle sau Dr. Samuel Johnson — genul de oameni care, dacă nu găseau inspirație în pivnițele întunecoase, găseau măcar o bere bună.

Dar personajul care a rămas în legendă e Polly, un papagal care a trăit în pub peste 40 de ani și era faimos pentru vocabularul său colorat, preluat de la clienții fideli. Fluiera, imita chelnerii, râdea zgomotos și se băga în vorbă cu bețivii.

Când a murit, în 1926, vestea a apărut în The Times, pub-ul s-a închis în semn de doliu, iar Londra a pierdut o celebritate cu pene.

Un dragon, un tribunal și o ultimă halbă

Ultima parte a turului ne-a dus spre capătul Fleet Street, acolo unde dragonul negru de pe Monumentul Temple Bar veghează cu aripile deschise.

Aici începea cândva City of London, și fiecare suveran trebuia să oprească și să ceară permisiunea de a intra.

Am ajuns la Royal Court of Justice, vis-a-vis de care se află The George, „pub-ul de după tribunal” , preferat de avocați și judecători după orele petrecute în sălile de judecată.

Aici am încheiat turul, firește, cu o bere bună.

Concluzie

Am plecat din tur cu pașii ușor mai nesiguri, dar cu mintea mai limpede. Londra ni s-a arătat nu doar ca o metropolă a culturii, ci și ca o colecție de istorii servite în pahare, pivnițe și replici acide.

Pub-urile au fost ferestre spre o Londră cu umor, legendă, reverență și o doză sănătoasă de autoironie.

Așa că, data viitoare când ajungi în oraș, între un muzeu și un ceai, oprește-te la un pub. Sau patru. Și ascultă zidurile. Uneori spun mai mult decât ghidurile.
Răsăritul și Apusul pe Moldoveanu: O Experiență Unică

septembrie 2, 2025

Ce poate fi mai frumos decât un răsărit sau un apus de soare, la mare ori la munte? De fiecare dată mă întreb care e mai spectaculos – răsăritul sau apusul, marea sau muntele – și niciodată nu găsesc un răspuns. Poate pentru că, așa cum spune cântecul, „apusul de soare este doar răsăritul văzut de la spate”.

Astfel de clipe trebuie să le trăiești măcar o dată în viață. Eu am văzut răsăritul la mare, dar și în Caucaz, la peste 4000 m, când lumina dimineții a spulberat întunericul și a aprins vârfurile albe. De data aceasta însă, soarele m-a găsit pe cel mai înalt vârf al României – Moldoveanu.

Drumul spre Portița Viștei

Într-o dimineață de iulie, am plecat din București cu noaptea în cap – cum fac aproape de fiecare dată când merg la munte. Am ajuns în satul Viștișoara, apoi încă 4 km pe un drum forestier până la barieră, unde am lăsat mașinile și am pornit pe triunghi roșu.

În grupul nostru feminin s-a strecurat un singur bărbat, semn că femeile sunt, în general, curajoase și sensibile, dar și că locul bărbaților printre noi e… rar și prețios. Conducătoarea grupului, neobosită și vorbăreață, era Ilinca, care ne ghida cu energie și răbdare prin fiecare pas al turei.

Prima parte a traseului a fost blândă, pe lângă Viștea Mare, cu câteva traversări peste podețe din lemn. După vreo două ore am ajuns la Refugiul Izvorul Viștei (1350 m), unde am făcut un scurt popas și ne-am aprovizionat cu apă de la izvor.

Apoi am continuat, intrând încet în golul alpin.

Și atunci peisajul s-a deschis. În fața noastră, creasta Făgărașilor, cu vârfuri care se înălțau impunător: Hârtopul Ursului și Viștea Mare. Până la ele, însă, se întindea un urcuș abrupt, poteca înfășurată în serpentine nesfârșite. Greul abia începea.

Am trecut de ultimul loc cu apă, chiar înainte ca râul să dispară printre stânci, apoi a urmat partea cea mai dură: un urcuș de 500 m pe un versant ars de soare. Rucsacul greu îmi atârna de umeri, dar am avut noroc de un nor ocrotitor care a acoperit cerul fix atunci când simțeam că nu mai pot. Îmi mai trăgeam sufletul din când în când, privind în urmă spre valea Viștei, desfășurată în toată splendoarea ei, cu flori și stânci care se scăldau în lumină.

Am ajuns, în cele din urmă, la Portița Viștei. Am instalat corturile pe platoul de lângă refugiu și ne-am bucurat de liniște. Sus, pe Moldoveanu și pe Viștea Mare, se mai zăreau turiști grăbiți să coboare. Noi însă am avut răgazul să ne așezăm, să mâncăm și să ne facem planurile pentru dimineață. Dar ziua nu se încheiase încă. Am privit apusul din Portița Viștei și a fost un spectacol de culori care ne-a lăsat fără cuvinte.

Dimineața pe Moldoveanu

Ceasul a sunat devreme, la 5.00. Am pornit la lumina frontalelor spre Viștea Mare, pe bandă roșie. Traseul mi s-a părut, ca de fiecare dată, greu și solicitant. Oboseala și lipsa micului dejun s-au simțit, dar o bucățică de glucoză m-a repus pe picioare.

Am trecut pe sub Viștea Mare și am urcat în Spintecătura care duce spre Moldoveanu. Am ajuns pe vârf chiar înainte ca soarele să apară. Eram la 2544 m, pe acoperișul României. Cerul se înroșea în depărtare, lumina creștea încet, iar peste câteva clipe soarele a izbucnit dintre creste.

A fost o clipă de liniște și emoție. Doar câțiva iubitori de munte eram acolo, singuri cu răsăritul. Am privit cum primele raze ne încălzeau obrajii, am făcut fotografii, am băut o cafea pe vârf și am simțit că timpul s-a oprit pentru câteva minute.

La întoarcere ne-am oprit și pe Viștea Mare. Acolo am văzut noul semn de pe vârf – o carabinieră mare, roșie. Unii o consideră nepotrivită, ca nu prea ai nevoie de carabinieră ca să ajungi pe Vistea. Nu știu ca să spun, mie mi se pare doar un reper simbolic, un semn că și acel vârf are propria lui identitate.

Înapoi spre vale

După coborâre și strângerea corturilor, am luat drumul înapoi spre Viștișoara. Oboseala era mare, dar sufletul plin. Mi-am îndeplinit o dorință veche – să văd răsăritul de pe Moldoveanu.

Mi-a rămas însă încă una: să urc pe Moldoveanu iarna. Nu știu când se va întâmpla, dar știu sigur că muntele are răbdare. Timpul trece, peste munți și peste mine, dar dorința rămâne.

Câteva detalii tehnice

Viștișoara-Valea Viștei-Refugiul Izvorul Viștei-Portița Viștei, pe marcaj TR, timp de parcurs 5-6 ore, grad de dificultate – mediu spre dificil.

Portița Viștei-Vârful Viștea Mare-Vârful Moldoveanu, marcaj BR, timp de parcurs o oră, grad de dificultate – dificil.

Echipament: bocanci trei sezoane, pantaloni trekking, tricou, polar, geacă vânt-ploaie, buff, ochelari, căciulă, mănuși subțiri, ochelari soare, cremă de soare.

Am avut sac de dormit cu temperatura de confort de minus cinci grade și am impărțit cortul cu o prietenă. Am avut și o baterie externă pentru reincărcarea telefonului.

Mâncare pentru două zile, dulciuri, energizante, pastile de rehidratare, magneziu.